Archive for the ‘Trăiri’ Category

De multe ori, muzica spune mai mult decât cuvintele…

Scorpions – Wind of change

Cât timp o să fiu viu n-am să tac. Şi nici n-am să mă las călcat în picioare de nimeni. Am devenit imun, de mult timp, la mizeriile din jurul meu. Orgoliile, răutăţile şi invidiile nu mă mai afectează. Fac parte din cotidian, ca şi poluarea din aer sau gunoaiele şi maidanezii de pe străzi. Otrava picurată zilnic nu mai ucide, ci imunizează. Am descoperit de ceva timp că există şi câte un lucru bun în părţile urâte ale vieţii. Ceea ce nu mă omoară nu face decât să mă facă mai puternic…

Paraziţii – Duşmăniţi-mă toţi

M-am saturat pana peste cap de summit-ul ăsta. Deşi nici măcar n-a început. Mă calcă pe nervi haosul în care a ajuns Bucureştiul ăsta şi aşa destul de haotic. Abia te mai poţi mişca prin el. Chiar pe jos. E criminal. Şi în loc să ajute, adunătura asta de poliţişti mai mult încurcă. La fiecare pas vezi tot soiul de aberaţii pe traseu. Au promis că nu vor fi restricţii pentru pietoni. Bun. Dar există trotuare pe unde nu poţi merge pe jos. Nici poliţiştii nu ştiu de ce. Doar că aşa au primit ordin. Dacă vrei sa traversezi culoarul unic, stati de-ţi vine acru să fluiere agentu’. Puteau măcar să oprească semafoarele, că încurcă rău de tot. Sau să le lase pe roşu permanent. Că doar degeaba ai verde, dacă nu poţi să treci. Nici cu autobuzul nu e mai bine, pentru că RATB-ul circulă haotic. Una scriu pe site, că tot nu se respectă. Iar şoferii nu au nici măcar bunul simţ să anunţe călătorii plătitori de bilet. Vor să ajungă într-un loc şi se trezesc în altul, dar asta nu conteză.
Sper doar ca în aceste zile “istorice” (a se citi isterice) să pot să ajung acasă (într-o zonă restricţionată, of course), fără să fiu nevoit să scot buletinul la fiecare purtător de chipiu. Dar mai e până atunci…
Sincer, în momentul ăsta îmi doresc să fiu cât mai departe de Bucureşti. Dacă s-ar putea chiar şi de România asta.

In viata trecem, zilnic, printr-o multime de intamplari. Care mai de care mai ciudate sau mai comune. In viata de reporter, imprevizibilul apare mai des decat in cea a unui om obisnuit. Zilnic infrunti riscurile. Aici apare si adrenalina, care e un adevarat “combustibil” pentru cei care iubesc riscul, actiunea, spectacolul stirilor. Uneori, nu totul iese asa cum anticipezi. Poate iesi chiar prost si dureros, cum am re-invatat recent pe propria piele. Din fericire, am scapat destul de bine dintr-o situatie care se putea sfarsi mult, mult mai prost.
Nu vreau sa intru in detaliile aceste intamplari. Nu cred ca are niciun rost. In primul rand pentru ca nu ma reprezinta. In al doilea rand, pentru ca nu-mi place sa mi se planga de mila. Detalii gasiti aici, insa link-ul e accesibil doar pe baza de invitatie.
Din experiente si greseli se invata, chiar foarte bine. Si niciodata nu e prea tarziu sa inveti. Eu, unul, am invatat sa fiu mai calculat atunci cand imi asum un risc, mai ales in situatii greu de controlat. Dar nici macar durerea fizica nu ma poate impiedica sa merg inainte. Iubesc prea mult meseria asta si n-am de gand sa ma retrag prea curand. In fond, ceea ce nu ma omoara ma va face mai puternic.

Este marţi, ziua cu proverbialele trei ceasuri rele. Sau minimum trei. Pentru că eu cred că pot exista şi mai multe. Dacă ar fi să rezum ziua de azi, aş numi-o “ziua în care nu s-a întâmplat nimic”. De ce spun asta? Pentru că a fost o zi lipsită de evenimente (jurnalistic vorbind). Adică acele “bad news” care devin “good news” la tv nu s-au prea întâmplat. Cel puţin în Bucureşti. Ca să nu fiu complet cinic, pot spune că e o veste bună pentru majoritatea oamenilor. Dar pentru cineva dependent de adrenalină, de acţiune… este (a fost) o zi de coşmar. Coşmarul liniştii asurzitoare. O zi… “perfectă”. Bine că au mai rămas mai puţin de 6 ore din ea…

Pentru fiecare dintre noi, există momente care au o semnificaţie deosebită. Există zile de care îţi aduci aminte o viaţă întreagă. Clipe pe care le rememorezi la infinit, chiar dacă peste ele trec zile, luni sau chiar… ani.
Pentru mine, o asemenea zi este 10 februarie. Din anul 2007. O zi de care mă leagă o mulţime de amintiri plăcute. O zi în care simţeam că prind aripi. O în care m-am simţit un om cu adevărat fericit.
A trecut un an de atunci, dar în mintea mea parcă ar fi fost ieri. De atunci, multe lucruri s-au schimbat. Unele în bine, dar altele nu. Dar poate că aşa a fost să fie.
Sunt conştient că nu voi mai retrăi niciodată acea zi. Pentru că, oricât aş vrea, nu pot da timpul înapoi. Viaţa merge (doar) înainte. Dar un lucru e sigur: ştiu că îmi voi aduce aminte de acea zi atâta timp cât voi trăi…
One moment in time.

N-am murit. Pur şi simplu, nu am simţit nevoia să scriu nimic. Şi asta mai bine de o săptămână. Am simţit că nu e bine să pierd un bun moment ca să tac. Asta ca să nu spun (scriu) lucruri pe care, poate, le-aş regreta ulterior. Cred că e mult mai bine aşa.

Nu ştiu de ce dar, din senin, am început să mă simt rău. Am o stare complet aiurea, mă doare capul, tuşesc, simt că abia mai potsă respir… Simptome care mă duc cu gândul la vreo viroză sau chiar la gripă. N-am luat încă niciun medicament, însă mă bate gândul să dau o fugă pe la farmacie. Nu după vaccint antigripal, că era să mor mai demult din cauza unuia. Nişte paracetamol şi chestii de-alea cu care sunt obişnuit de mic. La spital nu am de gând să ajung, că sigur o să mă îmbolnăvesc. În ţară sunt chiar spitale în carantină şi câteva zeci de cazuri de gripă destul de ciudate. Sper să nu ajung să le îngroş rândurile.

Bad news is good news. Good news is no news. Veştile cele mai proaste sunt ştirile cele mai bune. Iar veştile bune nu sunt ştiri. Aşa spune o regulă de fier a jurnalismului. Nimic mai adevărat. Dis de dimineaţă, am văzut pe agenţiile de presă o avertizare despre viiturile care ar putea lovi cinci judeţe. Codul galben a fost anunţat în Dolj, Giurgiu, Mehedinţi, Olt şi Teleorman. Deşi eram cam adormit, m-am trezit instantaneu. Nici n-am terminat bine de citit textul, că simţeam cum sângele mi se mişcă mai vioi prin vene. Simţeam adrenalina. Mă vedeam, practic, printre puhoaie. Nu sunt cioclu şi nu doresc răul nimănui. Doamne fereşte! Dar simt că ispita de a merge la asemenea ştiri e mult prea mare ca să-i rezist…