Archive for the ‘Gânduri’ Category

Mă întreb, oare, cum ar fi dacă măcar pentru o zi ar durea prostia? Şi răutatea? Şi invidia? Şi incompetenţa? Şi impostura? Şi oportunismul? Şi snobismul? Oare i-ar durea pe mulţi?
Mi-ar plăcea să văd cu ochii mei un astfel de experiment. Deşi pare de domeniul ştiiţifico-fantasticului… Iar în caz de reuşită, ar fi cu siguranţă criză de analgezice şi de dopuri pentru urechi.

Spitalul de urgenţă – Lasă-ne

Mercenarii sunt o specie aparte a breslei jurnaliştilor. Dacă pot fi consideraţi jurnalişti în adevăratul sens al cuvântului. Punând banii şi interesele proprii deasupra deontologiei, spală şi lustruiesc cadavre politice, contra cost bineînţeles. Mercenarii nu comentează niciodată. Nu mişcă în front. Pentru ei, ordinul se execută, nu se discută.
Din pupincurism nu se moare. Ba chiar se trăieşte bine. Sau foarte bine. Asta se vede perfect mai ales în campaniile electorale, când zoaiele şi profesioniştii în aruncat cu ele sunt la mare preţ. Atunci, intoxicările cu iz denigrator sunt strecurate, pe post de ştiri, în ziare sau la jurnalele de prime-time ale televiziunilor. Se întâmplă mai ales în provincie, dar nu numai. În mulţe locuri din ţara asta, presa locală a rămas organ de partid. A cărui partid? Păi fiecare mic “trust” e cu partidul lui, care finanţează şi oferă avantaje. În provincie e o altă lume, iar mercenarii de presă nu se dau în lături să se dea pe faţă cu cei pe care îi sprijină. Uneori ajung şefi de camanie sau responsabili cu imaginea. Iar dacă partidul şi candidaţii sprijiniţi ieş bine, adică prind un fotoliu călduţ, mercenarul e remunerat pentru efortul depus.
Tonomatele cu euro, vorba preşedintelui, funcţionează perfect. Unse cum trebuie, nu dau rateuri. Împroşcăturile cu noroi şi rahat îşi ating perfect ţinta luată în cătare.

Zilele astea am stat si m-am intrebat cum e mai bine. Sa vorbesc sau sa tac. Sa-mi urmez constiinta care imi spune sa public o poveste de viata, cat se poate de reala si de dureroasa? Sau sa tac si sa las totul nespus, asa cum mi-au sugerat altii? E o decizie grea, pe care nu am putut inca sa o iau. Oricare din variante as alege-o, nu voi stii daca e cea mai buna pentru toata lumea. Povestea am scris-o inca de acum doua zile, cand fiecare scena imi era proaspata in minte. Am vrut sa o public, dar am primit sfaturi cotradictorii. Unii mi-au spus “da-i drumul pe blog”, iar altii “sa nu cumva sa faci asta”. Eu inca nu m-am decis, asa ca am lasat textul si pozele sa stea undeva, intr-un server. In asa fel incat sa le pot publica oricand.

Nu cred că există oameni 100% răi. Sau 100% buni. Cred că există doar oameni gri, cu diferite proporţii de alb şi negru, de plusuri şi minusuri. Doar că, în fiecare zi, îmi pare că văd tot mai multă răutate în jurul meu. Uneori e vorba de o răutate vădită,pe faţă, aproape ca o duşmănie. Alteori e mai ascunsă, pe la spate. Asta mi se pare cea mai periculoasă. Urăsc să trăiesc cu senzaţia că în fiecare clipă mi se poate înfige un cuţit în spate. Mai ales pentru motive de-a deptul puerile, izvorâte din frustrările fiecaruia. Răutatea e o armă a oamenilor slabi, care cred că acesta e singurul mod de a face ceva în viaţa asta. Iar astfel se cred puternici şi încearcă să împrăştie această imagine de jur împrejur. Unii oameni chiar nu reuşesc să înţeleagă că pe pământul ăsta e destul loc pentru toţi. Şi chiar nu e nevoie să calce pe cadavre pentru a-şi face loc. Sau a lua locul altuia.
Oamenii slabi şi cu caractere îndoielnice încearcă întotdeauna să se ridice pe spatele altora. Încearcă să dea impresia că sunt buni, dar de fapt fură ideile altora şi se dau mari pe munca lor. Într-un soi de autoapărare, de instinct de conservare, îi boicotează pe potenţialii concurenţi, se dau bine pe lângă cei mai sus-puşi, etc. Astfel, “orice om promovează până îşi atinge nivelul maxim de incompetenţă”, cum bine spunea o lege a lui Murphy.
Într-o asemenea lume, să fii un om bun (la suflet) este echivalent cu să fii un fraier. Iar acest gen de concepte răstoarnă sistemele de valori. Multă vreme am refuzat să accept teoria conform căreia trebuie să fii rău ca să reuşeşti ceva în viaţă. Să nu fii prea prietenos, ba din contră, cât mai ursuz şi răutăcios. Să inspiri teamă în loc de încredere. Să te deschizi cât mai puţin. Să întânzi câte o mână de ajutor cât ai rar, preferabil deloc. Să răspunzi agresivităţii cu agresivitate. Să nu laşi niciodată garda jos şi să nu întinzi niciodată celălalt obraz. Este doar o parte din ceea ce m-a învăţat experienţa ultimilor ani.

Daca e nevoie mergi singur, catre victorie. Va fi mai dulce.
Daca e nevoie, recunoaste ca ai nevoie de ajutor. Tot ajutorul se afla in tine.
Daca e nevoie, fa o schimbare. S-ar putea sa schimbe cursul vietii tale.
Daca e nevoie, continua. Ce pare imposibil, este asa doar daca renunti.
Daca e nevoie, opreste-te. Si o viata noua va incepe.
Daca e nevoie, asteapta. Miracole se intampla in fiecare zi.
Daca e nevoie, mergi inainte. Visele te-asteapta.

Fiecare dintre noi are, la un moment dat, nedumeriri. Mai ales atunci cand e vorba de oameni de langa noi. De parteneri de viata, de prieteni, colegi, sefi, etc. De ce acestia actioneaza intr-un anumit fel, complet aiurea, la un moment dat? De ce relizeaza ca au facut o tampenie abia dupa? De ce ignora sfaturile care vin la momentul potrivit? De ce dau mai mult credit unor oameni care nu fac fata asteptarilor si ii minimizeaza pe cei care s-ar descurca mult mai bine? De ce se inconjoara de lingai si ii ignora pe cei care le spun adevarul in fata? De ce se multumesc multi cu mediocritatea? De ce persoana pe care o iubim ne intoarce spatele, iar cea care ne iubeste o dam noi la o parte? De ce o relatie perfecta se termina brusc? De ce uram ce am iubit? De ce ne dezamagesc tocmai cei in care credem prea mult? De ce suferim pentru oameni care nu ne merita? De ce ne subestimam? Un milion de “de ce”. Sau poate un miliard. Si un sigur raspuns – de genul “asa a fost sa fie”, “asa e viata”, sau chiar “asa e mai bine”. Oare chiar asa e?

Cu ceva timp în urmă, Maria îmi spunea că blogul meu seamănă mai mult cu o agenţie de presă decât cu un blog. Adică… are prea multe ştiri. Aşa că m-am decis să mai fac unul. Mai “blog”. Cu păreri, opinii, trăiri, experienţe, etc. Despre ştiri şi ceea ce este în spatele lor, dar nu ştiri pur şi simplu. Un experiment pe care îl încep azi şi, în funcţie de rezultate, sper să îl şi continui.