Archive for the ‘Frustrări’ Category

In viata exista momente in cate simti ca nu mai poti. Că o iei razna cu totul. Clipe in care ai impresia ca, oricat ai lupta, totul pare in zadadar. Momente in care nu mai stii daca drumul pe care ai luat-o intr-un anumit moment este cel bun. Daca duce undeva sau nicaieri. Este de-a dreptul frustrant nenorocul de a lupta, aproape zilnic, cu un mediu ostil in care oamenii se devoreaza intre ei. In care cea mai mica slabiciune iti este vanata si intoarsa, abil si pervers, impotriva ta. Si in care meritele nu ti le vede nimeni. O lupta cu morile de vant care poate epuiza, in timp, pe absolut oricine. Indiferent cat de tolerant ai fi sau cat de elastici ai avea nervii.

Valeriu Sterian – Constatare

Pentru un om activ, dependent de adrenalină, cel mai nenorocit lucru care i se poate întâmpla este… liniştea. Adică să nu se întâmple nimic în jurul lui care să-l scoată din nemişcare. O stare de fapt comună, care-i fericeşte pe mulţi care nu se dau în vânt după muncă, poate deveni deprimantă pentru cineva care nu suportă să nu facă ceva. Iar dacă această stare durează mai mult, se instalează un soi de astenie. Un veritabil coşmar. Secundele trec încet, precum orele, iar zilele seamănă una cu alta.
Nu vreau să-mi plâng de milă sau să par patetic. Dar… “E greu să nu faci nimic. Nu ştii niciodată când termini.” Asta spunea cineva, mai demult. Nu mai ştiu cine şi când. Dar avea mare dreptate. Păcat că viaţa nu are o telecomandă cu un buton de derulare, să poţi apăsa pe Fast Forward atunci când apar momentele moarte. Ar fi foarte util…

În multe locuri din mass-media românească, deontologia jurnalistică a ajuns un soi de minge de fotbal. Adică o chestie numai bună de bagat picioarele în ea… În goana după senzaţionalul ieftin şi de prost gust, tot soiul de mizerii, de non-ştiri, ajung să umple micile ecrane în prime-time, în speranţa că doar-doar vor ridica graficele de rating peste nivelul concurenţei. Cât despre deontologie, despre regulile care definesc ce este ştire şi ce nu este… la dracu’ cu ea! Asta e concluzia la care au ajuns, probabil, mulţi dintre cei care promovează asemenea lucruri.

Spectacol sau ştiri? Oare unde este limita? Greu de spus. Multă vreme am fost unul dintre adversarii tabloidizării. Pe considerentul că mass-media are nevoie de prestanţă, se ştaif, se seriozitate şi de credibilitate. Credeam cu tărie în presa de autor, în atitudine, în echidistanţă. În dezvăluiri, campanii de presă, etc. În profesionism. În faptul că jurnalismul este, prin excelenţă, o breaslă a elitelor, cu rol formativ şi nu doar informativ. Chiar am crezut în asta, refuzând să accept faptul că seriozitatea nu e sinonimă cu audienţa. Ba din contră.
Mi-a luat ani de zile să înţeleg un trend care se contura din ce în ce mai puternic. Un trend de care alţii, în jurul meu, se lăsau absorbiţi. Un trend căruia am încercat să-i rezist cât am putut, crezând că va distruge ceea ce numeam a patra putere în stat. Dar, cu sau fără voia mea, lucrurile s-au schimbat. Presa de autor, de atitudine, a început să fie înlocuită de un alt fel de presă. Oamenii-ziar precum Cornel Nistorescu („Evenimentul zilei“), Ion Cristoiu („Evenimentul zilei“), Petre Mihai Băcanu („România liberă“), Cristian Tudor Popescu („Adevărul“, „Gândul“) şi Sorin Roşca Stănescu („Ziua“) s-au retras, rând pe rând de la conducerea unor ziare cu care se confundau. Au rămas, însă, lideri de opinie importanţi în peisajul media românesc.
Trecem printr-un “proces de maturizare a presei româneşti”, cum este numită de unii substituirea presei de autor cu cea de sistem. O presă în care jurnalistul nu mai contează, ci doar sistemul de a face presă. Orice produs mediatic poate fi realizat de oricine, fără să se vadă nicio diferenţă. Pentru că sistemul nu (mai) lasă loc talentului, ci transformă jurnalistul în funcţionar de presă. O transformare care oferă un avantaj patronatului, prin faptul că autorul nu mai contează, iar materialul de presă devine un banal produs, scos la vânzare pe tarabă. Se lucrează după reţetă, fapt care dă rezultate. În audienţă, care se traduce în bani.
În aceste condiţii, orice luptă cu sistemul pare inutilă. Eu, unul, am realizat în ani buni că o asemenea luptă e o pierdere de vreme şi de energie. Sistemul funcţionează şi se perpetuează, luptând împotriva celor care i se împotrivesc. Decât să fii un Don Quijote, care să lupte cu morile de vânt, e mai simplu (şi poate mai bine) să te adaptezi…

Aşa arăta aseară site-ul meu, www.andilaslau.com. Timp de mai multe ore, asta e tot ce aţi putut vedea. La fel a fost şi subdomeniul blog.andilaslau.com.

Partea bună este că, de dimineaţă, şi-au revenit. Azi am vazut la alţi prieteni cu “.com” aceaşi eroare.
Ce-i drept, “.com” pică mult mai rar decât “.ro”. Dar totuşi pică. Chiar dacă hostul e undeva peste ocean, pe puternicele servere Google.
C’est la vie, c’est le net.

Cu câteva săptămâni în urmă, scriam despre “Dependenţa de muncă”. Şi apoi despre “Generaţia (mea) expirată”, felul în care s-a schimbat peisajul mediatic românesc.
Dar cred că mai sufăr de o dependenţă. Nu doar de muncă, ci mai ales de adrenalină. De spectacol. Spectacolul ştirilor. Fără adrenalină, mă simt un banal funcţionar de presă. În lipsa ei, o caut cu disperare în orice subiect. Chiar şi în acelea lipsite complet de spectaculozitate. Spectacolul ştirilor este, de multe ori, asociat cu riscul. Iar riscul cu adrenalina. Dacă stau să dau timpul înapoi, pot spune că am avut parte de asemnea lucruri de-a lungul anilor. Dar adrenalina e ca un drog. Un drog a cărui lipsă poate provoca un veritabil sevraj… Dar care nu mă ucide. Pentru că mă poate omorî doar rutina, monotonia şi plictiseala.

Multe din lucrurile care se petrec, zi de zi, în jurul meu mă fac să mă simt expirat. Şi mulţi dintre oamenii cu care intru, vrând-nevrând, în contact. Din fericire, nu toţi. Dar destul de mulţi din branşa mediatică. Şi nu numai. Oameni tineri şi chiar foarte tineri, cu alte mentalităţi şi sisteme de valori. O altă generaţie. Diferită. O altă presă, un alt fel de media. Nu mai bună nu mai rea decât cea în care m-am format. Pur şi simplu… altfel. În 13 ani de amor cu presa (vorba unui coleg) cred că am trecut prin multe. Nu mă refer doar la evenimente şi la ştiri. Dar şi ştirile s-au schimbat. Şi oamenii. Dacă acum zece-doişpe ani, ecranele televizoarelor şi paginile ziarelor erau pline de ştiri serioase şi profunde, acum situaţia s-a schimbat. Ca şi România, presa s-a manelizat. Odată cu ţara. Scandal, vulgaritate, superficialitate. Circ ieftin, uşor digerabil. Merge şi fără pâine. Iar pentru o parte din jurnalişti, adaptarea nu a fost grea deloc. Cât despre noua generaţie de “fătuci” de presă (vorba lui Cristoiu)… nu cred că mai are rost să spun nimic. Poate doar faptul că îmi lasă un gust amar.
Publicul e tratat din ce în ce mai mult ca o gloată, care trebuie să consume ceea ce i se dă. Pe tavă. Şi consumă, făcând audienţă. Iar imbecilizarea sau becalizarea sau manelizarea poporului român continuă. Fără alternativă. Prea mulţi atoateştiutori ţin predici nesfârşite despre cum ar trebui să se facă presa din România. Tabloidizat, manelizat, internetizat, imbecilizat. Acesta e tristul adevăr. Şi, vorba lui Tucă: “Şi-n definitiv, ducă-se toţi gazetarii care mai au personalitate, idei, principii şi coaie în România!”